Probabil ca cea mai grozava clipa in viata unuia care ajunge sa fie judecat este clipa cand sta sa cada asupra lui acele putine cuvinte ale judecatorului care il condamna la mai multa sau mai putina inchisoare.
Dar ce ziceti de situatia in care omul ar fi pus in postura de a-si semna singur sentinta?
O astfel de situatie putin neobisnuita o gasim in viata multor oameni.
Si cand spun aceasta ma refer la cateva lucruri.
Majoritatea oamenilor isi pun singuri sentinta in sensul ca isi spun:
-Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu!
Si se pare ca noi oamenii facem lucrul acesta in multe randuri, fie cand e vorba de o chemare a Domnului la slujire, fie cand e vorba de a trai la standardele lui Dumnezeu.
Intr-o imprejurare Pavel zicea unor crestini din Antiohia Pisidiei, in Faptele Apostolilor 13.42-52, citez:
-Prin aceasta voi singuri va judecati nevrednici de viata vesnica.
Asta spunea Pavel evreilor din acel oras pentru ca respingeau harul lui Dumnezeu adus prin vestirea Evangheliei, ba mai mult, vorbeau de rau invatatura adusa de sfantul apostol Pavel.
Aceste cuvinte mi-au rasunat multe zile in urechi pentru ca mi-au parut ca pot avea efectul ciocanului judecatoresc trantit pe masa acuzarii, plin de acea incarcatura autoritara si definitiva,ca ce s-a zis e zis si nu mai poate fi schimbat de nimeni.
Nenorocirea este ca aceasta sentinta poate fi semnata de noi insine, mai exact prin faptul ca, odata ce Il respingem pe Dumnezeu si voia Lui, prin aceasta ne aratam neinteresati, adica nevrednici, de imparatia si viata vesnica la care ne-a chemat.
Sunt mai multe nevrednicii despre care as putea pomeni aici:
-este nevrednicia celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au ales comoditatea leneviei, si au obosi pe cale, in asa fel incat viata lor crestina se desfasoara in virtutea inertiei, dar daca se ridica vreodata problema slujirii sau a jertfei pentru Isus, acestia nu pot subscrie la asa ceva pentru ca , isi spun ei, nu suntem vrednici.
De fapt aceasta presupusa nevrednicie poate fi mai degraba definite ca lene, comoditate, nepasare sau orice ati gasi dumneavoastra din soiul celor mai devreme pomenite.
Acestia se judeca singuri prin faptul ca isi pun singuri pecetea nevredniciei, in vreme ce Isus a facut din ei, dupa cum scrie in cartea Evrei si 1 Petru, o preotie sfanta, un popor ales, un neam pe care Dumnezeu l-a ales ca sa fie al Lui.
Prin insasi aceasta alegere se arata ca noi ne-am facut vrednici de viata vesnica la care am fost chemati si de imparatia lui Dumnezeu, si asta nu prin puterile noastre ci prin puterea celui ce ne-a chemat la Lumina Sa minunata, adica Isus.
Si daca El ne considera vrednici, cine m-ar putea desconsidera?
Cu siguranta ca numai Acuzatorul de Satan, care imi poate sopti minciuna nevredniciei la urechea propriei inimi, facand din mine un invalid spiritual, o unealta a nepasarii, siun sclav al deznadejdii.
-O alta categorie de presupusi nevrednici, sunt aceia, care macar ca sunt chemati de Isus la pocainta, totusi nu pot accepta ca Isus are destula putere si destul sange pentru a curate o viata de pacat oricat ar fi de crunta.Acestia prefera sa ramana in starea lor, acceptand o alta minciuna a Inselatorului, aceea ca Dumnezeu nu-I mai poate ierta pentru ca au facut prea multe pacate.
Intrebarea este:
Cate pacate nu ar putea sangele Domnului ierta?
Un million sa fie prea multe?Sau o suta de milioane?Sau un milliard?
Oare ce suma de pacate ar face sangele Domnului incapabil de iertare?
Raspunsul este: Chiar daca ar fi pacatele tale cat nisipul de pe malul marii(adica cu neputinta de numarat) tot vei putea fi spalat si iertat de sangele Mielului de jertfa, adica Isus.
Imi aducaminte de o intrebare care s-a pus in cer, inainte ca omul sa fi cazut in pacat.
Este pomenita in Apocalipsa.
Cine este vrednic sa ia cartea din mana Celui ce sade pe tron, sis a citeasca ce e scris in ea?
S-a facut o tacere, probabil o tacere de o vesnicie, apoi intr-un tarziu s-a auzit raspunsul.
Pana si Ioan apostolul, care participase la aceasta scena in Duhul, a inceput sa planga, si a plans mult, spunea el.
Dar raspunsul a fost:
Nu plange, ca Mielul din semintia lui David a biruit ca sa ia cartea din mana Celui care sade pe scaunul de domnie, sa rupa pecetile, sis a vada ce e scris in ea.
Acesta este , cu siguranta, Isus, Domnul si Mantuitorul nostru, cel care a fost singurul vrednic de a face rascumpararea omenirii cazute in pacatul secular.
Asadar, cei care vin cu o asemenea scuza, mai degraba o invoca, pentru ca nu vor sa isi schimbe viata, dupa voia lui Dumnezeu, pentru ca ori cat ar fi de ciudat, omul, fie el cat de pacatos, tot simte in constiinta lui nevoia, ca daca s-a intors la Dumnezeu, trebuie sa isi schimbe viata.
Iar tocmai de aceasta nevoie de schimbare fug aceia care invoca acest al doilea fel de nevrednicie.
-o alta nevrednicie are de a face mai degraba cu habotnicia unor oameni care au crezut candva in Dumnezeu dar care nu mai accepta revelatia divina in viata lor.
Acestia, una singura stiu:
Asa am primit asa tinem.
Si chiar daca aceasta sintagma are in ea ceva eroic, ceva spiritual, ceva ce seamana a consecventa, a dedicare fata de cel ce a dat credinta, totusi, ea nu este altceva decat expresia incapatanarii unor oameni care nu pot accepta ca Dumnezeu poate si vrea sa lucreze altfel decat au inteles ei pana azi.
Din aceasta categorie, se pare ca faceau parte, evreii din Antiohia Pisidiei, oameni care nu erau straini de existenta lui Dumnezeu, dar care nu reuseau sa inteleaga, ca Dumnezeu a trimis un Mesia rascumparator, si ca acesta poate face iertare de pacate, nu prin jertfa de la Templu, ci prin credinta in moartea si invierea Sa.
Era ceva prea scandalos sa crezi ca Dumnezeu poate ierta pacate asa usor, si cu atat de putine conditii.
Pentru ei care erau obisnuiti cu jertfele, cu mijlocirea preotilor la Templu, cu traditiile lor referitoare la curatire, era ceva inacceptabil sa primeasca o invatatura care spunea ca prin credinta intr-un profet mort si, se presupune, inviat poti fi iertate pacatele.
In cateva cuvinte, acestia nu puteau schimba religia lor, cu o credinta vie sincera si neprefacuta intr-un Domn nevazut, care poate da vrednicia pe care nici o jertfa sau nici o mijlocire preoteasca nu o putea da.
Asadar, prin necredinta in aceasta voie noua a lui Dumnezeu, si prin respingerea acestei revelatii, acestia si-au semnat singuri sentinta nevredniciei fata de viata vesnica.
Ce ne ramane de aici incolo de facut?
Simplu?
Daca Dumnezeu ne considera vrednici, si asta din pricina vredniciei Mielului, de ce sa ne consideram noi insine nevrednici?
Daca Dumnezeu ne cheama la o lucrare?De ce sa refuzam, pretextand nevrednicia?El ne poate face vrednici ca pe Moise, care se considera nepotrivit din pricina neputintei lui de a vorbi coerent.
Daca Dumnezeu ni se descopera intr-un fel cum nu L-am mai vazut pana acum?De ce sa nu primim voia Lui?De ce sa nu mergem dupa El?
Doar pentru ca nu se potriveste cu marginimea intelegerii noastre?
Daca El, Domnul, este cu noi, cine va fi impotriva noastra?
Daca el ne considera vrednici, ce daca lumea ne desconsidera/
Daca El ma face vrednic, de ce sa primesc in inima si mintea mea minciuna nevredniciei?
Haideti daca ne judecam singuri, s-o facem in sensul indreptarii, si nu pentru a gasi ceva de condamnat in noi care ne-ar putea face nevrednici.
De fapt imperativul lansat de Isus in predica de pe munte spune clar:
-Fiti desavarsiti, dupa cum Tatal vostru din ceruri este desavarsit.
Asadar iata standardul.
Si prin Cel care ne da vrednicia il voma atinge.
Asta pentru ca la punctul final, zice Scriptura, ca vom fi ca El.
Si eu cand citesc aceste cuvinte, nu ma gandesc la ceva care sa aduca cu chipul Lui, asa in mod palid, ci ma gandesc, ca sensul e altul; acela, ca atunci cand vom ajunge la El si vom fi vazuti langa El, stand la masa cu El, ne vom confunda cu El.Atat de asemanatori vom fi
Si asta prin Acel care singur este vrednic, si care imparte vrednicia Lui cu noi.